Dacă ar fi să ne raportăm la definiția clasică, afișul poate fi înțeles ca un tip de comunicare publică, tipărită sau desenată, care se distribuie sau se afișează în anumite locații precise, cu scopul clar de a informa și mobiliza audiența în legătură cu diferite tipuri de evenimente, personalități ale vremii, valori sau idei. Dar cum a ajuns acest tip de înștiințare publică, aparent banală, să servească propagandei politice din România?

Încă din cele mai vechi timpuri, afișul propagandistic a reprezentat poate unul dintre cele mai eficiente instrumente de manipulare aflate în mâinile atotputernice ale puterii politice. Atât în vreme de război, dar mai ales pe timp de pace, afișul avea să reprezinte, alături de discursurile radiofonice clasice, foile volante, ziarele “periodiste” sau televiziune alb-negru, canalul principal de comunicare, aflat necontenit la dispoziția mașinăriei de propagandă și a elitelor politice ale vremii. *

Deși într-o fază inițială am fi tentați să credem că acest tip de afiș obișnuia să fie mai des folosit în cadrul regimurilor totalitate decât în cele democratice, iată că realitate ne demonstrează fix contrariul. Indiferent de regim politic sau formă de guvernământ, scopul afișului de propagandă avea să fie fix același, și anume să-l convingă pe trecător să se oprească, să le citească, să se lase convins și apoi, să acționeze indiferent de chestiunea la care acesta făcea referire.

Dacă ar fi să facem o trecere în revistă a evoluției acestui tip de comunicare în masă, atât de apreciat în timpul vremurilor de mult apuse, putem observa că și în România, acesta a servit, etapizat și în egală măsură, diferitelor idealuri pe care clasa politică – indiferent de culoare și apartenență – le consideră relevante la acel moment istoric.

De la înrolarea celor mai bravi români în „forțele armate ale patriei”, până la susținerea financiară a războiului, prin celebrele cupoane economice, sau chiar finanțarea diferitelor monumente arhitectonice grandomane (vezi celebra campanie „Un leu pentru Ateneu”), posterele de recrutare sau de propagandă, produse înainte și în timpul Primului Război Mondial, au fost considerate de criticii de artă precursoarele design-ului grafic.

În timp ce în timpul Primului Război Mondial, afișele făceau preponderent referire la recrutarea bravilor ostași care, prin jertfă lor, vor apăra viitorul „copchiilor și țărișoarei”, iată că în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, propaganda românească începe și ea să se lase ușor, ușor influențată de curentele sovietice venite dinspre Est. În felul acesta, afișele aveau să capete noi teme și valențe, cunoscute parțial doar de elitele românești. Acestea erau evocate cu regularitate de regim, prin toate mijloacele propagandistice posibile, ca o tatonare a ceea ce urma să se întâmple din punct de vedere al schimbării de regim. În felul acesta, subiecte noi precum lupta de clasă, ateismul și „comunismul că factor stabilizator al societății” aveau să devină adevărate laitmotiv-uri în jurul cărora se încerca revitalizarea patriotismului și rezistența împotriva inamicului capitalist. *

Ca și Rusia stalinistă, și România avea să pedepsească cu închisoarea, și chiar cu tortura, artiștii plastici care nu se lăsau îngenuncheați de presiunile politice și refuzau cu ardoare să servească idealurile de clasă. În felul acesta, din ce în ce mai puțini graficieni, cu experiențe și viziuni îndoielnice, rămâneau în slujba partidului cu misiunea de a crea afișe convingătoare care să reușească cu adevărat să mobilizeze marile mase.

Din nevoia de a instituționaliza și eficientiza rapid acest nou tip de propagandă politică, în anul 1949 se înființează, la București, Uniunea Artiștilor Plastici. Artiști tineri, aflați în căutarea unui loc de muncă bine plătit, sunt recrutați să execute lucrări de propagandă sau de „agitație vizuală”, așa cum mai era denumită manipularea politică la vremea respectivă, fără să pună prea multe întrebări referitoare la scopul pe care aveau să îl servească. Statul devine astfel unicul beneficiar al activității artiștilor Uniunii, fapt ce îi va determina inclusiv pe ilustratorii români arhicunoscuți să nu se poată poziționa împotriva adoptării temelor de propagandă, convenționale, impuse deja de noul curent intens mediatizat – Realismul Socialist. *

Ca în orice propagandă totalitară și așa-zis egalitară, regimul a adus în prim-plan și imaginea femeii, conturată cu o paletă caldă de culori, cu un scop clar definit – sporirea impactului emoțional și transmiterea unui puternic mesaj psihologic la nivel de subconștient. Femeile erau prezentate ca adevărate eroine care îi înlocuiau cu cinste pe bărbații mobilizați pe front, în toate sferele de activitate, de la munca câmpului și pană la munca industrială în uzinele și fabricile care, conform propagandei, prosperau mai mult decât niciodată. Într-un astfel de context, femeia avea să devină punctul central al propagandei românești. *

La final de război, afișul își recapătă timid rolul pentru care fusese creat inițial în secolul al XVIII-lea, acela de a informa și educa publicul larg. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modul în care a fost comunicat, prin afișe, și rebranding-ul fabricii de armament „Uzina 6 Martie Zărnesti” care în încercarea de a se transforma într-o instituție pur civilă, avea să-și însușească numele „Tohan – fabrică de biciclete”, producând printre alte și celebrele „Pegas”. Cumva paradoxal în aceeași perioadă, arta grafică românească evoluează de la „Humor Antifascist” la ilustrații pentru cărți de copii, benzi desenate sau filme de animație. *

În lipsa unor mijloace moderne de comunicare în masă, afișul politic sau de propagandă a reprezentat un adevărat mijloc auxiliar pentru întreaga clasa politică, care s-a perpetuat la putere, de a comunica cu electoratul și de a-l mobiliza în diferite direcții, mai mult sau mai puțin morale. Nu trebuie să omitem că acesta a generat, dincolo de impactul preponderent negativ, și consecințe favorabile pentru dezvoltarea societății românești și aici am putea aminti de celebrul Baby boom din anii ’60 care a permis reîntinerirea populației apte de muncă. *

Credit Fotografii:

Reclame Vechi Românești 1840-1995 // Florian Ciobanu

* Bibliografie extrase articol:

• Marian Petcu, Istoria jurnalismului și a publicității în România, Polirom, Iași, 2007
• Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicității românești, Editura Tritonic, București, 2002.
• Gheorghe Cosma, Afișul Românesc, Ed. Meridiane, București, 1980.